În rîndurile care urmează vă vom expune succint cam ce susțin Tocsinii, Napoleonii și toți dacopații manipulați de teoria sovietică a existenței ”Daciei” și a ”dacilor”.
Pentru început trebuie lămurit un lucru elementar.
A existat vreodată un regat numit Dacia?
Răspunsul este răspicat: NU.
Dacă ar fi existat un regat numit Dacia ar fi existat și documente getice (sau eventual ”dacice”) a existenței acestui regat, iar tocsinii și dacopații manipulați de aceste unelte sovietice le prezentau publicului larg.
Chiar dacă cei mai mulți istorici contemporani sau cei care au scris despre acești ”daci” inventați au tot rostogolit această minciună în scrierile lor din ultimele secole, nici măcar unul singur nu a putut prezenta nici cea mai mică dovadă a existenței regatului ”Dacia”.
Luați la bani mărunți și dacopații se fac că plouă.
Întrebarea care se ridică este simplă:
De ce se vorbește despre un ”regat dacic” dacă nu există dovezi ale existenței acestui regat sau stat ”dacic”?
Răspunsul este la fel de simplu:
Spune o minciună în mod repetat și in timp această minciună va fi luată drept adevăr de ignoranți.
Atunci, de unde s’a născut această minciună?
Dacia, a fost într’adevăr o provincie-colonie pe care au înființat’o romanii pe teritoriile getice din nordul Dunării, dar de la o colonie care azi ar fi acoperit doar 13 județe rumînești, este cale lungă pînă la afirmarea ca adevăr absolut a existenței vreunui regat numit astfel: ”Dacia”.
Că această denumire a fost latină, și doar latină, o dovedește faptul menționat de foarte mulți istorici care spun că romanii după anii 260-270 d.Hr, după zeci de ani de războaie cu geții liberi din afara arcului carpatic, și’au luat jucăriile și denumirea ”Dacia”, și au mutat’o în sudul Dunării, numind’o Dacia Ripensis sau Dacia Mediterraneo.
Întrebare pentru dacopați:
Dacă romanii își numeau colonia ”Prostia” noi rumînii am fi fost urmașii ”proștilor”?
Deci, nu era o denumire getică, ci latină.
O altă sursă de neclarități este povestea sforăitoare că romanii le spuneau ”daci”, iar ”grecii” le spuneau geți strămoșilor noștri.
Mai întîi care greci?
Etnonimul ”grec” nu a existat în antichitate, etnonimul strămoșilor grecilor de azi din Grecia era ”eleni” din vechea Eladă, adică ceea ce au devenit triburile pelasgo-getice ale dorienilor, ionienilor și aheilor și nu numai ale lor, pentru că triburile getice din sudul Balcanilor erau cu sutele.
Amintim aici și tribul mirmidonilor conduși de getul Achile.
Elenii le spuneau ”geți” la geții din nordul Eladei pentru că trăiau printre ei, iar geții deveniți ulterior ”eleni” nu se mai identificau cu frații lor de sînge de unde se trăgeau la rîndul lor.
Sînt perioade în istoria unor popoare care își iau alte identități etnice, cum este și cazul nostru al rumînilor, pentru că nu ne mai identificăm cu strămoșii noștri pelasgo-geți decît prin ceea ce mai citim prin documente vechi.
Apoi, romanii și’au extins dominația mult mai tîrziu, dar tot geți le spuneau strămoșilor noștri la începuturi.
Ce este așa greu de priceput?
Citiți despre geți în operele romane (sau latine) mai vechi de 2000 de ani.
Porecla de daci a apărut relativ tîrziu în istorie.
Nu existau ”daci” acum 2000 de ani, au fost inventați de romani pentru că au inventat și o colonie Dacorum pe care intenționau să o ocupe.
Ca să fim bine înțeleși, nu susținem că aceste colonii romane (Dacia, Tracia, Moesia, Ilyria etc) nu ar fi fost locuite de geți.
Dimpotrivă, geții trăiau în toată Europa, nu doar pe cele două maluri ale Dunării, și inclusiv la Roma.
Așadar, avem azi o Teorie care ne spune că a existat Regatul ”Dacia” și care este promovată puternic prin agenții lor din Rumînia, și ghidonați din spatele ușilor închise ale Moscovei.
Moscova are toate interesele ca să suțină această minciună pentru că:
1. Nu se mai pomenește de geți și Geția al cărui teritoriu era și peste Scyția (actuala Ucraina) sau de Massa-Geți și Massa-Geția care azi sînt pe teritoriul Rusiei.
2. Se restrînge teritoriul locuit în antichitate de geto-rumîni la spațiul ocupat de romani (al celor 13 județe de azi) care acoperea doar Ardealul, Banatul și Oltenia (vezi poza).
3. Își justifică cuceririle teritoriale din Ucraina, Basarabia și Bucovina de Nord, care de drept ar aparține urmașilor Geților, Tyra-Geților și fraților geto-scyți și sarmo-geți (sarmați) cu care au făcut alianțe în antichitate împotriva Imperiului Roman, și pe care l’au și cucerit după anii 476 d.Hr.
4. Teoria existenței ”Daciei” este în solidar cu Testamentul lui Petru cel Mare care a lăsat ordin peste timp ca rușii să ajungă cu cuceririle teritoriale la Marea Mediterană
În consecință, ”dacii” au fost geții care locuiau colonia romană Dacia, iar ”tracii” au fost geții care trăiau în colonia Tracia, ambele colonii inventate de romani ca să supună aceste teritorii și să le ”civilizeze”….prin exploatarea lor de resurse.
Dacă se vorbește de ”daci” nu doar că se restrînge teritoriul geto-rumînilor la doar 13 județe din nordul Dunării, dar se scurtează istoria ”dacilor” la doar 1900 de ani cît ar fi de la înființarea provinciei romane ”Dacia Romană”, de cînd a început exploatarea geților din Carpați și a resurselor lor.
În esență, Teoria Sovietică a ”Daciei” ne sugerează că Moldova, Dobrogea, Nordul Moldovei numit Bucovina nu ar aparține țării noastre de drept, iar la această teorie au achiesat ungurii și bulgarii.
Bulgarii revendică Dobrogea, iar ungurii susțin că dacii s’au mutat în sudul Dunării, în Dacia Ripensis, iar teritoriul ar fi fost gol la venirea asiaticilor în Panonia, în consecință Ardealul, Crișana și Banatul ar fi ale lor. Mai mult unii unguri afirmă că ar fi descendenți din acei ”daci” din ”Dacia Romană” tot din interes expansionist.
Tot din această Teorie Sovietică a ”Daciei” s’a născut și ”moldovenismul”, ”ardelenismul”, semi-teorii care suțin existența unor popoare moldovenești sau ardelene separate de geto-rumînism, teorii care susțin în primul rînd ruperea Rumîniei.
Construcţia mitologică a ”dacilor” a prins cote monumentale în discursul comunist al Epocii de Aur, cînd Tovarăşul Ceaușescu aproape că ajunsese să se creadă descendent direct din familia lui Decebal, însă Revoluţia din 1989 nu a pus capăt acestei aberaţii, dimpotrivă.
De aceea, dacopații fac rău acestei națiuni prin ignoranța de care dau dovadă susținînd niște rusofili care s’au cățărat pe baricadele ”dacismului” și ”tracismului” și promovează neîncetat existența unor ”daci” și ”traci” inventați de romani acum 1900 de ani, apoi exploatați de interesele expansioniste ale Rusiei.
Din păcate sînt mulți rumîni care au îndrăgit această ”istorie” pictată și așezonată cu ”daci” dar nu știu ce este în realitate în spatele acestei perdele de fum.
Rumînii din Carpați sînt urmașii direcți ai pelasgo-geților, fapt confirmat nemijlocit de testele genetice afectuate în rîndul populației actuale a Rumîniei, pelasgo-geți care trăiau aici necontenit încă de acum peste 10.000 de ani de cînd omul inteligent a creat primele orașe, primele arme, cetăți și regate, apoi a populat întreaga Europă și restul continentelor.
Rumînii care’și fac testul genetic și au una din ramurile haplogrupului I (I1, I2, I2a, I2b etc) sînt urmași direcți ai Pelasgilor străvechi care au ridicat Civilizația Dunăreană cu celebrele Culturi: Turdaș, Cucuteni, Gumelnița, Hamangia etc.
Rumînii care’și fac testul ADN și poartă una din ramurile haplogrupului R1 (R1a, R1b) sînt urmași direcți ai Geților care azi controlează Europa în proporție de peste 60-70%.
Citiți și: RUMÎNII ÎN ISTORIA GENOMULUI UMAN
sau
CE SPUN STRĂINII DESPRE MARELE NEAM AL GEȚILOR ”CEI CRUZI”
VALAHIA, ȚARA GEȚILOR LUP-TĂTORI SAU A LUPILOR GETICI
VALAHIA, ȚARA GEȚILOR LUP-TĂTORI SAU A LUPILOR GETICI
Ca să știm cine sîntem, trebuie să ne cunoaștem trecutul, de aceea cu toții trebuie să fim conștienți de un fapt elementar și să observăm cum LUPtător are la bază cuvîntul „LUP”.
De asemenea, să ne amintim că Războinicii Geți mai erau numiți și ''lupi''.
De aceea, părinţii Bisericii creştine, dorind să înlăture, din conştinţa credincioşilor, vechile tradiţii păgîne, au suprapus mai multe sărbători peste cultul dedicat animalului sacru al geților, LUPUL.
Mai există și alte denumiri împrumutate pentru lup: vlah/vloh/volh, care la germanici însemna wolf, și de unde se poate să provină.
Cînd privim la etimologia grupului de cuvinte formate în jurul etnonimului de vlah-valah-Walachia rămîi fără îndoială cu multe semne de întrebare, și mai ales cînd se vehiculează că vlah=roman.
Ni se spune că vlah, valah, voloh, sînt termeni care au fost luați de slavi de la germanici și însemnau inițial ”roman”.
Oare așa să fie? Cine are interesul de a face astfel de analogii?
Populația numită în istorie ”slavă” ia contact efectiv cu pelasgo-geto-rumînii din spațiul carpatic prin secolele VI-VII, dar se spune că acest termen le’a fost aplicat abia prin secolele IX-X și că abia mai apoi ar fi intrat în limba greacă și mai tîrziu în limbile turcice.
Credem că e prea simplistă această abordare, mai ales cînd se expediază cu cîteva explicații fără sens un subiect important pentru denumirea unor popoare, nefiind în discuție doar rumînii din Carpați, aici.
Etimologia etnonimului antic și medieval ”Vlahi” se pare că este totuși legată de lingvistica germanică: cuvîntul germanic walh sau walah, însemnînd ”străin”, ”ne-german”, și provine de la numele tribului geto-celtic al Volcilor (Volcae în latină), întîlnit de germanicii teutoni în decursul campaniilor lor de jaf și pradă în Galia de acum 2100 de ani, prin 110-100 î.Hr.
Ne amintim că greco-romanii ne numeau barbari, iar acum aflăm că strămoșii noștri ”barbari” erau numiți de germanici ”volci”.
Deci avem o origine a unui termen, și este limpede că migrația ulterioară a triburilor germanice în Europa, în secolele III-IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspîndit acest etnonim de volc-volh-voloh-walah în Europa centrală și orientală.
Lingviștii afirmă că pentru populațiile romanice. Dar, spre exemplu, romanii nu se autonumeau vlahi, iar elenii cu atît mai puțin,și pe deasupra ei îi numeau barbari pe ceilalți înclusiv pe germanici, iar pentru eleni ”barbarii” erau niște străini care nu vorbeau limba elenă.
Așadar, exista un neam acum 2000 de ani undeva între lumea greco-romană și ceea ce se va defini ulterior în ”lumea barbară”, germanicii și slavii.
Acest neam se va numi în timp inițial de la volc-volh, va ajunge la vlah, valon etc.
Popoarele slave au preluat cuvîntul, folosind inițial numele de vloh în legătură cu strămoșii poporului nostru.
Mai tîrziu, forma cuvîntului ar fi evoluat: de exemplu, Italia în limba poloneză este numită „Włochy”, iar în limba maghiară „olász” sînt italienii, ”oláh” fiind rumînii. Termenii proveniți din walh / vloh erau exonime, deci folosiți numai „în afară”
La rîndul său, walah duce la cuvintele Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip „Welch”, „Walsch”, „Walchen” înșiruite de’a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi.
Volcii au fost descriși oficial ca o confederație tribală galică constituită înainte de raidul galilor aliați care au invadat Macedonia c. 270 î.Hr. și au luptat cu elenii adunați în bătălia de la Termopile din 279 î.Hr.
Triburi cunoscute sub numele de Volcae au fost menționate simultan în sudul Galiei, Moravia, valea Ebro din Peninsula Iberică și Galația în Anatolia.
Volcae pare să fi făcut parte din cultura materială La Tène tîrzie, iar Volcae i’a fost atribuită o identitate celtică, pe baza mențiunilor din sursele elinești și latine, precum și pe dovezi onomastice. Conduși de grupuri extrem de mobile care operează în afara sistemului tribal și cuprinzînd diverse elemente,
Volcii se pare că erau una dintre noile entități etnice formate în timpul expansiunii militare celtice la începutul secolului al III-lea î.Hr.
Adunînd în celebra excursie în Balcani, aparent, din punct de vedere elinesc, pentru a ataca Delphi, o ramură a Volcilor s’a despărțit de grupul principal pe drumul spre Balcani și s’a alăturat altor două triburi, Tolistobogii și Trocmi, să se stabilească în Anatolia centrală și să stabilească o nouă identitate ca galateni.
Tectosagii au fost un grup de volci care s’au mutat prin Macedonia în Anatolia c. 277 î.Hr. Strabon spune că Tectosagii au venit originari din regiunea numită modern Toulouse, în Franța.
Ei sînt menționați ca Volcis și Volcarum de Cezar (mijlocul secolului I î.Hr.), ca Ou̓ólkai (Οὐόλκαι) de Strabon (începutul secolului I d.Hr.) și Ptolemeu (secolul al II-lea d.Hr.), și ca Volce pe Tabula Peutingeriana (sec. IV-V d.Hr.).
Majoritatea celtologilor moderni consideră că numele tribal Uolcae (sing. Uolcos) provine dintr’un substantiv galez uolcos, uolca (”șoim”), care poate fi comparat cu galezul gwalch (”șoim, ticălos” > ”LUPtător”).
În special, numele personal galez Catu-uolcos are o paralelă exactă în cadwalch-ul galez (”erou, campion, războinic”), el însuși dintr’un vechi britanic vechi *katu-wealkos (”șoim de luptă”).
Tulpina galică uolc- poate fi găsită și în numele personale Uolcius, Uolcenius, Uolcenia, Uolcinius, Uolcacius, Uolciani și Uolcanus.
Sigiliul voievodului Mircea I al Țării Rumînești din 1390, înfățișînd stema Țării Rumînești, și în care nu este reprezentat un șoim, dar tot o pasăre din specia păsărilor de pradă.
În engleză veche wealc- (”șoim”), care nu are nici o legătură cunoscută în alte limbi germanice, a fost cel mai probabil împrumutat din vechiul brittonic *wealkos.
Dar etimologia acestor forme rămîne obscură.
Xavier Delamarre și’a propus să derive uolcos din Galia – alături de latinul falcō (”șoim”) și falx, falcis (”cîrlig, seceră”) – dintr’o tulpină *ǵhwol-k-, ea însăși bazată pe proto-indo-europeanul (PIE) rădăcină *ǵʷhel- (”îndoire, curbă”).
Din această perspectivă, șoimul în engleză (falcon) ar fi putut fi numit după forma ciocului său, la fel cum harpa elinească antică desemnează atît o seceră, cît și o pasăre de pradă.
Și atunci ne întrebăm justificat ce arme foloseau acești volci care cutreierau Europa din Țara Galilor pînă în Anatolia?
Erau aceste arme ale volcilor, sica și falxul, ambele arme tradiționale și curbate ale geților?
Alternativ, numele Uolcae a mai fost derivat de unii savanți din numele PIE al lupului, *wḷkʷos.
Potrivit lui Ranko Matasović, totuși, acest lucru este puțin probabil, deoarece forma galilor ar fi păstrat gradul o *wolkʷo-; el susține că descendenții proto-celticului *ulkʷos (”rău, drăcesc” < PIE *wḷkʷos ”lup”) include mai degrabă Ulkos lepontic și olc irlandez vechi (”rău, diabolic, malefic”).
Delamarre consideră că este îndoielnic, deoarece *wḷkʷos ar fi dat **flech (mai degrabă decât olc) în irlandeză veche și **ulipos în galică (după schimbarea sunetului P-celtic).
John T. Koch derivă olc irlandez veche dintr’o formă proto-celtică *elko- ~ *olko-, care poate fi comparată cu norvegianul vechi illr (din proto-germanică *elhja- < pre-germanică *elkyo-; cf. finlandeză cuvânt de împrumut elkiä ”însemn, rău intenționat”); el propune ca reflexele lui PIE *wḷkʷos (”lupul”) să includă foilc irlandez vechi (dintr’un poem din secolul al IX-lea) și gueilc[h] din limba galeză veche (din poemul Y Gododdin).
După ce Volcae Tectosagi s’au așezat în pădurea herciniană (Europa Centrală), triburile germanice vecine i’au desemnat cu numele *walhaz, un împrumut de la uolcos galez care a ajuns să se refere mai general la vorbitorii celtici și romanici în limbile germanice medievale (galezi, Waloni, vlahi etc.)
Iulius Cezar era convins că Volcii fuseseră stabiliți inițial la est de Rin, pentru că a menționat Volcae Tectosages ca un trib galic care a rămas încă în vestul Germaniei în vremea lui (Războiul Galic 6.24):
”Și a fost o vreme cînd galii i’au depășit pe germani prin pricepere și au purtat război împotriva lor în mod ofensiv și, din cauza numărului mare de oameni și a insuficienței pămîntului lor, au trimis colonii peste Rin. În consecință, Volcii Tectosagi, au ocupat acele părți ale Germaniei care sînt cele mai fructuoase [și se află] în jurul pădurii Hercynice, (care, înțeleg, era cunoscută prin raportare de la Eratosthene și alți greci și pe care ei o numesc Orcynia), și s’au stabilit acolo. Care națiune își păstrează pînă în prezent poziția în acele așezări și are un afinitate foarte înaltă pentru dreptate și merit militar; acum, de asemenea, ei continuă în aceeași sărăcie, penurie, rezistență, ca și germanii, și folosesc aceeași mîncare și aceeași îmbrăcăminte; dar apropierea lor de provincie și cunoașterea mărfurilor din țările de dincolo de mare furnizează galilor multe lucruri care tind spre lux și civilizație. Obișnuiți treptat să fie depășiți și înrăutățiți în multe angajamente, acum nici măcar nu se compară cu germanii în pricepere.”
Cezar a relatat o tradiție care asociază tribul celtic al Volcilor cu vasta Pădure Hercinică, deși probabil erau situate în zona de est a
Ținuturile Boemiei Centrale, totuși, Volcae din timpul său s’a stabilit în Moravia, la est de tribul Boilor.
Mișcarea lor aparentă poate indica faptul că Volcae erau noi veniți în regiune. Remarca lui Cezar despre bogăția acestei regiuni poate să se fi referit nu numai la agricultură, ci și la zăcămintele minerale de acolo, în timp ce renumele atribuit Volcae ”în pace și în război” a rezultat din abilitățile lor metalurgice și din calitatea armelor lor, atrăgînd atenția vecinilor lor din nord.
Împreună cu Boii din bazinul superior al rîului Elba la vest și Cotinii din Slovacia la est, această zonă de așezare celtică din oppida a dus la exploatarea resurselor naturale pe scară largă și la concentrarea meșterilor pricepuți. sub patronajul unor căpetenii puternice şi înstărite.
Această cultură a înflorit de la mijlocul secolului al II-lea pînă la mijlocul secolului I î.Hr., pînă cînd a cedat sub presiunea combinată a popoarelor germanice din nord și a geților din est în timpul lui Burebista.
Trebuie să se țină seama de descrierrea obișnuită a lui Iulius Caesar a sărăciei primitive, cu o rezistență admirabilă și pricepere militară și legătura sa dintre importurile de lux și apropierea de ”civilizație”, înțelesul propriu, cu moliciunea și decadența. De fapt, legăturile comerciale de lungă durată au oferit elitelor galilor chihlimbar baltic și mărfuri elinești și etrusce.
Caesar a considerat ca un dat că celții din Pădurea Hercinică erau coloniști emigranți din Galia, care ”capturaseră” pămîntul, dar arheologia modernă identifică regiunea ca parte a patriei La Tène.
Așa cum a remarcat Henry Howarth în urmă cu un secol, ”Tectosagii descriși de Cezar ca fiind încă în jurul pădurii Hercynice trăiau de fapt în vechile case ale rasei lor, de unde o parte dintre ei au pornit în marea lor expediție împotriva Greciei și, în cele din urmă, s’au stabilit. în Galatia, în Asia Mică, unde unul dintre triburi se numea Tectosagi.”
Așadar, la început, numele era atribuit unui trib geto-celtic al Volcilor.
Ulterior, este folosit de germanici pentru a se referi la toate neamurile celte, sub forma Walhos. După ce romani cuceresc Galia termenul se răsfrînge asupra populației din actuala Franță, apoi din Italia, și din toate zonele unde trăiau strămoșii noștri, cu formele Walh, wal(a)hisc, wälhisch, węl(hi)sch, și așa ne’am pricopsit cu ștampila de walahi și Walahia.
De la neamurile germanice, termenul a fost preluat de către slavi, sub forma volchŭ, în slavona de sud vlaχŭ, iar în cea de est voloch. Slavii de sud l’au transmis bizantinilor și altor popoare balcanice, de unde turcii l’au preluat cu forma ”iflak” și la arabi cu forma ”ulaqut” ori ”ulagh”.
Deși nu știm cu siguranță dacă la rădăcini acest etnonim antic însemna cu adevărat LUP, LUPTĂTOR / RĂZBOINIC sau ȘOIM, nu ar fi exclus ca Valahia să însemne, de fapt, ori ”Țara Lupilor”, ori PĂDUREA (Vlăsia, Vlahia) LUPILOR.
Nu știm cît de vorbitori de latină erau volcii sau dacă ei înșiși își spuneau ”volh”, dar știm că erau LUPtători, și frați de sînge cu geții, neam din care se trăgeau și ei ca atîtea sute de triburi cu ani buni în urmă.
Iubitori de natură și fini observatori ai ei, geții remarcaseră forța, înțelepciunea și devotamentul lupilor.
Această vietate, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate, a fost personificată şi aleasă totem de către strămoşii autohtoni ai rumînilor, geții.
Ca LUPtători împotriva duşmanilor, ei doreau să semene şi să se comporte ca divinitatea LUP, pe care o invocau în LUPtă (vezi stindardul GETIC din poze) şi în alte împrejurări.
Europenii au sărbătorit, în epoci diferite, Anul Nou, fie în preajma Solstițiului de Iarnă (cel mai vechi, pe care’l numim Crăciun, pe care l’am moștenit și peste care s’a așezat, în parte, Nașterea lui Iisus Hristos), fie în preajma Echinocțiului de Primăvară (mai recent, de vreme ce e legat de anul agricol, și, probabil, împrumutat de la popoarele Orientului Apropiat, peste care a fost așezat Paștele), fie în preajma Echinocțiului de Toamnă (Anul Nou Celtic, ale cărui amintiri le putem găsi și în Sîmedrul rumînilor).
Dacă la celţi, sărbătoarea celtică a recoltei, Samhain (31 octombrie spre 1 noiembrie), care celebra ultima recoltă din an, marcînd sfîrșitul sezonului fertil, sfîrșitul ”jumătății luminoase” a anului și începutul ”jumătății întunecate”, era considerată a fi ”Anul Nou Celtic”, această sărbătoare fiind dedicată celor morți, la geții lupi, există între 13 noiembrie şi 6 decembrie, o serie de sărbători şi obiceiuri foarte vechi, cunoscute sub numele de ”Filipii de Toamnă” sau ”Grădineții”, dedicate și ele morților.
”Filipii de Toamnă” – Filipul cel Șchiop, Godinetul Șchiop sau Ovidenia – 21 noiembrie.
Această perioadă este identificată de către etnologi cu ”Anul Nou Getic”.
Acestea sînt legate de credinţa străveche în reînnoirea periodică a timpului.
Vechii geți credeau că granița dintre lumea aceasta și cea de dincolo se slăbește în această perioadă, permițînd spiritelor, bune sau rele, să o traverseze.
În unele regiuni, sărbătoarea Filipilor este cunoscută şi sub denumirea de ”Grădineții”.
Grădineț – Godineț – Gădineţ – Gădinet este numele divinităţii Iernii, Lupul, la fel cum Căluş este numele divinităţii Verii, Calul, celebrat la Rusalii.
Lupul, ca oricare altă divinitate, poate ajuta şi pedepsi credincioşii.
Se spune că numai el vede şi sfîşie dracii la Bobotează, că sperie sau alungă bolile copiilor.
În Platforma Luncani, în imediata apropiere a cetăţilor getice din Munţii Orăştiei, primul alăptat al copilului se făcea printr’un aparat confecţionat dintr’o falcă şi o piele de lup, numit gură de lup.
Pe arii relativ extinse copiii grav bolnavi, după ce erau supuşi unor practici magice, erau numiţi Lupu, vietate de care să se sperie moartea.
Filipii sunt personificări divine ale lupului.
Simbolul lupului apare în numeroase tradiţii spirituale ale lumii.
Atunci cînd este considerat divinitatea iernii şi a nopţii, valorizarea sa devine pozitivă.
Faptul că lupul vede noaptea, îl transformă în simbol al luminii, cu caracteristici solare, de erou războinic şi strămoş mitic.
Simbolistica sa are un caracter iniţiatic, dîndu’i lupului un rol de călăuză.
La 21 noiembrie, sărbătoarea, numită Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia corespunde în calendarul popular cu celebrarea unei divinităţi a lupilor, ”Filipul cel Şchiop” sau ”Godinetul Șchiop”.
Ţăranii au grijă să ţină cum se cuvine această sărbătoare de teama de a nu fi pedepsiţi de Filipul cel Şchiop.
Se zice că ar fi cel mai mare dintre Filipi, fiind sfînt, ce ”ar fi fost pedepsit de Dumnezeu că s’ar fi abătut de la dreapta credinţă”.
Nenumărate rituri de purificare prin foc, în general rituri de tranziţie, sunt caracteristice pentru culturile agrare.
Într’adevăr, ele simbolizează incendierea ogoarelor care după aceea se împodobesc cu o haina verde de natură vie.
În lumea satului rumînesc i se spune şi Vovidenia sau Ovidenia, termen ce echivalează cu rusescul ”văvedenie” (intrare), și nu știm care pe care a influențat.
Se zice că ar fi ziua în care începe iarna, iar ţăranii spun că în noaptea de Ovidenie comorile ascunse ard cu flacără albastră iar cerurile se deschid şi, precum în ziua de Crăciun, animalele pot grăi cu glas omenesc.
Cum este o sărbătoare a luminii, ”ce sparge întunericul iernii şi al morţii”, există tradiţia (de pe vremea geților), de a petrece această noapte cu lumină şi cu focuri aprinse, cercetînd cerul cu luare-aminte, pentru a afla din semnele vremii şi ale rodului anului ce urmează, dar ”frumuseţile cerului sînt văzute numai de cei buni la Dumnezeu, cum ar fi ciobanii care nu au văzut la ochi femeie.
Această sărbătoare se ţine pentru ochii ce văd, pentru vedere. În acest scop, unii oameni sfinţesc în această zi cîte un fuior, cu ajutorul căruia, la nevoie, se şterg la ochi cu apă.
Ovidenia este considerată, la rîndul ei, zi magică, în care se deschid cerurile, iar cei cu sufletul curat pot înţelege graiul animalelor şi sînt martorii unor miracole.
O trăsătură caracteristică a acestei sărbători este metafora luminii, prezentă în legende, credinţe şi superstiţii.
Acum se aprind lumînări despre care se crede că nu se vor stinge niciodată pe lumea cealaltă, iar lumina lor va călăuzi sufletele celor adormiţi.
Tot din vechime, lunii Noiembrie i se mai spunea și ”Zodia Lupului” sau ”Luna Lupului”.
În luna noiembrie, constelația Orion își face apariția, înainte de miezul nopții, înspre sud-est.
Împreună cu el apar și cîteva din constelațiile de iarnă, Taurus, Gemini, Canis Minor și Canis Major. Stelele strălucitoare ale acestora se disting foarte bine, Aldebaran, Procyon, Castor și Pollux fiind printre cele mai strălucitoare stele de pe întreg cerul.
Cele mai strălucitoare stele de pe cerul vizibil iarna, seara și apoape toată noaptea, formează un mare triunghi aproape echilateral.
În consecință, se numește ”Triunghiul de iarnă”. Este ușor de identificat din cauză că în interiorul lui nu sunt stele strălucitoare. Stelele ce compun ”Triunghiul de iarnă” sînt Sirius, Procyon și Betelgeuse.
În multe civilizații străvechi de pe glob, Sirius, ”Steaua cîinelui” sau ”Steaua Lupului Ceresc” a fost înconjurată de mister.
Învățăturile ezoterice din toate timpurile i’au atribuit, în mod invariabil, un statut special, iar importanța ei în simbolismul ocult este binecunoscută.
Tribul Lupului (Skidi) din Nebraska o cunoștea pe Sirius sub numele de ”Steaua lupului”, în timp ce alte triburi din zonă îi spuneau ”Steaua coiotului”.
Sirius este considerată ”Soarele din spatele Soarelui”.
Dacă Soarele întreține viața fizică, Sirius este considerată că întreține și conservă viața spirituală.
Sirius a fost venerată de multe culturi antice și se credea a fi Portalul spre Cer.
Zeii Cinocefali (cu capete de cîine) – sînt extrem de vechi și răspîndiți, ei avînd de cele mai multe ori un rol funerar, ca ghizi ai sufletelor și gardieni ai morților.
Aceștia sunt reprezentarea lui Sirius (Steaua Cîinelui).
În Egiptul Antic, Sirius era văzută ca cea mai importantă stea de pe cer.
De fapt, ea stătea la baza întregului sistem religios al egiptenilor.
Era venerată sub numele de Sothis și asociată cu Isis, zeița-mamă din mitologia egipteană. Isis este aspectul feminin al trinității formate din ea, Osiris și fiul lor, Horus.
La egipteni, Sothis era o stea atât de importantă, încît cele mai multe zeități ale lor erau asociate, într’un fel sau altul, cu ea.
Anubis, zeul morții (cel cu cap de șacal sau de cîine) și Toth, marele învățător al umanității, erau și ei asociați cu Sirius.
Sarbatoarea Lupercalia începea prin sacrificarea a doi tapi. Preoții loveau simbolic oamenii cu pieile tapilor jertfiți, gest considerat aducător de noroc
LUPERCUS – lat. ”cel care apără de lupi”, în mitologia romană, este zeul italic străvechi, zeu al pastorilor, protector al turmelor, identificat cu zeul Pan, zeul din mitologia greacă veche, socotit drept protector al turmelor și al păstorilor şi înlocuit mai tîrziu de Faun, zeul fecundității din mitologia romană.
„Legenda spune că Romulus și Remus, intemeietorii Romei, au fost fiii preotesei Rhea Silvia și ai lui Marte, zeul războiului. Abandonați, condamnați la moarte și cruțați de servitorul ce trebuia să înfăptuiască crima, sînt găsiți de o lupoaică, ce îi alăptează și îi adăpostește într’o peșteră.
Stăteau în Lupercal, în peștera unde tradiția a susținut că Romulus și Remus au fost alăptați de lupoaică.
Peștera se afla la poalele dealului Palatine, pe care se credea că Romulus a întemeiat Roma.
Acolo au fost descoperiți de un păstor, care’i ia în casa lui și’i crește ca pe proprii copii.
Această peșteră a fost sacrariul zeului Lupercus și în gaiul ce o înconjoară era altarul cu o statuie a zeului, îmbrăcată numai cu o piele de capră peste umeri.
Acest loc se numea Lupercal.
Soția zeului s’a numit Luperca și păstorii credeau că s’a prefăcut în lupoaică, ca să scape pruncii de moarte.
Conform legendei înregistrate de către Plutarh și Livius, Romulus a fost ca primul Rege al Romei.
Romulus l’ar fi ucis pe Remus într’o dispută asupra locului viitorului lor oraș, pe care Romulus avea să’l numească după numele său, Roma.
Vechimea acestei sărbători a fertilității, de dinainte de fondarea Romei antice, nu a fost stabilită, iar originea ei s’a pierdut prin veacurile istoriei.”
Atanasie Marian Marienescu – „Cultul păgîn și creștin. Sărbătorile și datinile romane vechi.”
La geți, Lupul, după unele legende, avea și un rol funerar, de călăuză a sufletelor în lumea de dincolo, unde ajungeau însă numai cei virtuoși prin fapte.
Cu siguranță el, în această ipostază îl reprezenta pe Sirius.
Rolul psihopomp, de călăuză în regatul morţilor, apare mai ales în mitologia rumînească, în bocete care vorbesc despre întîlnirea cu animalul iniţiatic:
”Și’ți va mai ieși /
Lupul înainte, /
Ca să te înspăimînte. /
Să nu te înspăimînţi, /
Frate bun să’l prinzi, /
Că lupul mai știe /
Seama codrilor / Și’a potecilor. /
Și el te va scoate /
La drumul de plai, /
La un fecior de crai, /
Să te duci în rai.”
Toate aceste sărbători dedicate lupului, o au în prim-plan pe Sirius, Steaua Câinelui sau a Lupului Ceresc, venerată pe tot cuprinsul globului și care compune, în perioada aceasta, „Triunghiul de Iarnă”.
Steaua Sirius, considerată „Portalul spre Cer”, „Ținutul Zeilor”, din vechime a fost paznicul și călăuza sufletelor celor morți.
Din cauza asta, în perioada aceasta, majoritatea sărbătorilor sunt dedicate morților. Pentru că Lupul – Câinele – Sirius, călăuza, păzește intrarea dintre lumi.
Acestea încep cu:
– Ziua Lupului sau Filipul cel Mare de Toamnă – 13 noiembrie,
– Grădineții (Filipii) – 13-16 noiembrie,
– Filipul cel Șchiop sau Godinetul Șchiop – 21 noiembrie
– Sărbătoarea Lupului (Sfîntul Andrei sau Indrea) – 30 noiembrie,
– şi se încheie cu Ziua Sfîntului Nicolae (6 decembrie).
Interpretarea miturilor din culturile antice nu este o știință exactă și legăturile sînt greu de demonstrat.
Totuși, legătura simbolică dintre Sirius și cunoașterea ocultă apare constant în istorie, traversând veacurile.
De fapt, ceea ce este venerat astăzi de ocultiști era venerat și acum o mie de ani.
Societățile secrete moderne, care sunt considerate ordine hermetice, îi atribuie stelei Sirius cea mai mare importanță. Simbolismul acestor societăți relevă o conexiune profundă între Sirius și filozofia ocultă.
Steaua Cîinelui este punctul central al învățăturilor acestor societăți secrete.
Ca dovadă, multe societăți secrete sunt numite după această stea.
Din zorii civilizației și pînă în timpurile noastre, de la triburile din Africa pînă la marile capitale ale lumii, steaua Sirius a fost și încă este văzută ca astrul dătător de viață.
În ciuda diferențelor dintre culturi și epoci, Stelei cîinelui îi sunt atribuite aceleași calități extraordinare, ceea ce ne facem să ne întrebăm:
Cum a fost posibil ca toate culturile să se sincronizeze perfect în miturile lor despre această stea?
A existat o sursă comună care i’a determinat pe toți oamenii de pe pămînt să asocieze Steaua Cîinelui sau Steaua Lupului cu divinitatea, sursa cunoașterii, înțelepciunii și puterii?
Ca să răspundem la această întrebare trebuie să știm răspunsul la alta:
CINE AU FOST PRIMII PĂMÎNTENI ?
GET= PĂMÎNTEAN
Avem așadar răspunsul în GET, și ce ne’a rămas de la strămoșii noștri: GET-BEGET !!!
Aceste legături devin și mai evidente cînd examinăm simbolismul și învățăturile societăților secrete, ale căror credințe și ritualuri sînt în mod special legate de acest corp ceresc, subiect pe care’l vom aborda în alt articol.
Sînt teorii ale celor care nu ne prea au la inimă, că strămoșii noștri ar fi venit din sudul Balcanilor.
Chiar de’ar fi așa, înainte de a merge spre sud s’a mers spre nord, spre vest sau spre est, iar pentru noi Dunărea sau toate rîurile din Balcani sau Europa, nu erau o graniță, ci doar ape interioare în TERRA VALACHORUM.
Dar cine ne contestă? Tocmai alogenii fără nici o rădăcină europeană! Acești mîncători de carne crudă în imbecilitatea lor, își închipuie că dacă strămoșii noștri erau ciobani sau agricultori este vreo jenă! Ori în mintea lor bolnavă, a jefui satele băștinașilor, cum o făceau sălbaticii este o onoare!
Ce’i cu vlahii? Cine sînt Valahii?
Valahii (sau vlahii) era numele dat de către alte popoare, populațiilor din Europa ce se credea atunci că este limbă latină, dar noi știm de fapt, că era limbă rumînească arhaică, și le spuneau în fel și chip:
Vlah, valah, flac, blac, valon, walach, welsh, volcae, voloh, vlahorinchini, blagha, bolohoven, blackumenn, olah, toți erau cei care vorbeau o altă limbă decît germanică pentru germanii din evul mediu, precum erau și barbarii pentru greco-romanii din antichitate.
Unii ne’au făcut barbari, alții vlahi, dar noi tot ăștia sîntem: Pelasgo-Geții care au populat Europa cu oile și cu plugul, sau cu arma să ne apărăm avutul!
Iar dacă pescarii sau plugarii nu scriau cronici mincinoase despre împărății mari și fantasmagorice, cum cred că au avut alții, asta nu înseamnă că bagajul cultural nu se moștenea oral din generație în generație.
Mai mult, în istoria dreptului există un model valah, cunoscut ca primul model de drept, fiind menționat masiv în documentele cancelariilor principatelor rumînești, ceea ce reprezintã o mãrturie fundamentalã a existentei vechiului Drept Valah, Jus Valachum (vezi Satul în Moldova medievalã, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti, 1986, p.55-58).
În latină, Dreptul Valah poartă denumirea de Lex Antiqua Valachorum or Jus Valahicum/Valachorum. Se poate afirma ca Dreptul Valah este primul model de drept international european, avînd aplicabilitate dincolo de granițele statale.
Dreptul Valah avea o parte economică și una juridicã, ce nu puteau fi încălcate. În relația cu instituțiile responsabile cu impunerea și asigurarea respectãrii legii proprii statului respectiv, vlahii rãspundeau uzual la orice interpelare a acestora cu formula:
”Du’mã la stăpînul tãu, am dreptul valah”, prin care aducea la cunoștință că poseda un drept special.
Vlahii au protestat împotriva celor care ”au îndrãznit sã intervinã și sa încalce privilegiile recunoscute ale vlahilor”, dupã cum se menționeazã în documentele anului 1447. Ca exemplu jurisdicțional valah, pînă în anul 1598, domnii valahi din cetatea Făgărașului primeau la numirea în domnie și titlul de Duce de Făgăraș, invocîndu’se ”Jus antiqum Vaivodarum valachiae Transalpinae”.
Practic valahii sunt prezenți și astăzi pe întreg teritoriul Europei, dar predominant în aria Carpaților din România, Ungaria, Ucraina, Polonia, Serbia, Slovacia, Cehia etc.
În Cehia exista chiar o ”regiune autonomă a vlahilor” denumită Valahia moravã (în ceha: Moravská Valaška), cap de pod pentru continuitatea civilizației vlahilor de’a lungul Carpaților.
Denumirea de ”Vlahi” apare pentru prima oară în anul 976 în scrierile cronicarului grec Ioan Skilițes.
Numai că Dio Cassius în ”Istoria romană” (22,6) nu menționează ”Vlahii”, ci scrie:
”Geții locuiesc pe ambele maluri ale Istrului, dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu – lângǎ țara tribalilor – țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc moesi, afară de cei așezați foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geți, fie cǎ sunt traci din neamul geților, care locuiau odinioarǎ în Munții Rodopi.”
Scriind despre ambasadele lui Priscus la curtea lui Atila, (probabil în Banatul de astăzi) din anul 448, istoricul Lisseanu arată că bizantinii au găsit sate cu case de tip colibă spre deosebire de corturile nomazilor.
Localnicii se ocupau cu agricultura fiind sedentari.
În descrierea lui Priscus, localnicii sunt numiți ”scyți”.
Istoricul Zosimos (Zosimos, Istoria contemporană, IV, 34) scrie…. Theodosius II respinse pe sciri și pe carpodacai …peste Istru. Carpodacai e o mențiune a autohtonilor geți sau carpi din secolul al V-lea de pe fostele teritorii ocupate de romani.
Ne’au amețit cu numele lor de nici ei nu mai știau cum să le spună la unii și aceiași, adică cei care vorbeau o limbă rumînească arhaică.
Ne spuneau ba geți, ba traci, ba daci, ba scyți, ba carpi, ba tribali sau moesi, ba vlahi, dar noi eram același vechi și arhaic popor.
Mai treceau cîteva sute de ani și ne trezeam cu alt nume de botez pentru vechii băștinași carpato-dunăreni.
Apariția cuvîntului βλάχοι (Vlahi) în scrierile lui Skilițes și în ”Compendiul” lui Kedrenos este legată de lipsa lor din Imperiu timp de mai bine de două veacuri, datorată extinderii stăpînirii bulgare asupra teritoriilor locuite de rumînofonii orientali, numiți Власи în bulgărește.
Filologul Ilie Gherghel, într’un studiu despre cuvîntul ”Vlahi” arată că denumirea cartierului Blachernae (Vlaherne) din Constantinopol vine de la vlahi și datează aproximativ din secolul al VI-lea; vlahii au avut o colonie lîngă capitală, arătînd cît sînt de răspîndiți.
Istoricul Theophylact Simocatta a scris despre Blachernae în legătură cu cîteva evenimente din secolul al VI-lea, din timpul împăratului Mauricius.
Pentru sec. al VII-lea, Isidor din Sevilla a scris în secolul al VIII-lea lucrarea Etymologiarum Libri Viginti arătînd că ”dacii” din vremea lui ar fi urmașii goților.
Cosmografia anonimului din Ravenna compusă după anul 680, ”Dacia…care se numește și Gepidia” indică venirea nomazilor gepizi.
Pentru secolul al VIII-lea, istoricul Stelian Brezeanu scrie că primele date precise despre rumînii de la sud de Dunăre, numiți ”vlaho-rinhini” (posibil ”vlahii de la rîul Rynhos”), apar într’un document istoric referitor la mănăstirea Kastamonitou, scris în secolul al XVII-lea dar bazat pe o sursă bizantină din secolul al IX-lea.
Conform documentului, în vremea iconoclasmului (secolul al VIII-lea) la Sfîntul Munte s’au așezat treizeci de familii de vlahorinchini.
Aici, însușindu’și educația religioasă, sînt botezați și devin creștini. Secolul al IX-lea, Iosif Genesios a folosit denumirea de „geți” (getae) într’o relatare legată de participanții la răscoala lui Toma Slavul din anul 821.
O scrisoare a lui Emmerich din Elwangen către Grimaldus, abația St.Gall menționează rumînii nord-dunăreni cu numele de daci (anul 860):
…”gentes innumeras… Sunt his Germanique truces et Sarmata bellax-atque Getae nec non Bastarnae semina gentis-Dacorumque manus et Martia pectori Alani.”
Chiril și Metodiu au avut mai mulți discipoli în secolul al IX-lea, dintre care doi au propovăduit creștinismul în rîndul slavilor rămași printre rumînii deja creștini din Tările Rumîne: Jandov în Dacia (probabil Transilvania) și Moznopon în Alpibus Vallachicis (probabil Valahia Transalpina).
Secolul al X-lea, în Gesta Hungarorum menționează că rumînii din Panonia și Transilvania au fost atacați de nomazii asiatico-onoguri. Lexiconul Suidas din secolul al X-lea arată că la acea vreme Geții sau Dacii sînt numiti Pecenegi.
Acest lucru înseamnă că de fapt pecenegii au ocupat vechea Geție, care era locuită în acel timp de rumîni.
În anul 938 Ibn al-Nadīm a publicat lucrarea Kitāb al-Fihrist (Indexul cărților arabe) în care a menționat ”turcii, bulgarii, vlahii” (folosind termenul Blagha’ pentru vlahi) și alte popoare.
Identificarea Blagha’cu rumînii a fost făcută de Dodge și Spinei. Denumirea de vlahi era deja utilizată încă din secolul al VIII-lea, cînd au fost identificati „vlahorinchinii” în Balcani.
Cronicarul arab Mutahhar al-Maqdisi,care a trait în secolul al X-lea a menționat printre vecinii popoarelor turcice pe slavi, Waladj (vlahi), alani, greci și alte poopoare.
Cronica lui Nestor descrie fapte din secolul al X-lea, arătînd că nomazii unguri „au alungat vlahii (din Panonia și Transilvania) și le’au luat pămînturile”.
Datele despre vlahi din Cronica lui Nestor sînt confirmate de cronica Gesta Hungarorum. În secolul al XI-lea, vlahii sînt menționați pentru prima dată în Moldova cu ocazia unei bătălii care a avut loc pe Rîul Alta în apropiere de Kiev în anul 1019.
Vlahii au participat la războiul civil pentru conducerea Kievului luînd partea unui principe local.
În tabăra opusă vlahilor erau varegii (vikingii) care au consemnat mai prezența vlahilor în bătălie sub denumirea „Blokumenn”. Vlahii din Moldova sînt menționați ca participanți alături de pecenegi (sau cumani) în bătăliile de la Chiraleș (Jud. Bistrița Năsăud) și Oradea Mică (Kisvarda) în Ungaria.
Vlahii sînt menționați în 1040 sub numele de „geți” și „daci” ca mercenari în Polonia participînd la război în vremea ducelui Cazimir.
Ana Comnena descrie rumînii în Alexiada folosind termenii vlahi dar și daci: „dacii locuiesc pe pantele de nord ale munților Haemus (Hercinici în unele traduceri) iar macedonenii pe pantele de sud.”
Foucher de Chartres a menționat participarea rumînilor la Prima cruciadă din 1095 utilizînd denumirea de daci. A mai menționat și că o parte din cruciați au trecut prin „țara ungurilor”. Chartres face astfel distincție între daci și unguri.
În secolul al XII-lea, cuvîntul ”Vlahi” este folosit de Ghiorghios Kedrenos și de Nichita Honiatis relatînd Răscoala Asǎneștilor din 1185: împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) […] zgîrcindu’se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruțare din propriile ținuturi; și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anhialos-ului (azi Pomorje în Bulgaria), pe furiș, dar mai ales și i’a făcut sieși și Romeilor (bizantinii) dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau „misieni”, iar acum se cheamă „vlahi”.
Aceștia, încredințați în nepătrunderea ținutului în care locuiau și bizuindu’se pe cetățile și posadele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s’au sumețit și altădată împotriva Romeilor. […] După aceea misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți. […] La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și Asan…
Ulterior denumirea ”Vlahi” se răspîndește în documentele istorice europene din Evul Mediu sub diferite forme : Walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos sau valacos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau Włochy (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok sau vláchok (magh.), vláhoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, mavrovlahi sau morlahi…).
Înainte de 1991, istoriografia rumînă nu a folosit niciodată calcul lingvistic ”Valahi”, nici pe cel de ”Valahia” pentru Țara Rumînească, cel mult apăreau cuvîntul ”Vlahi” pentru romanicii sud-dunăreni, și cuvîntul ”Vlahia” în titulatura bisericească ”Mitropolia Ungrovlahiei”.
Odată cu înmulțirea traducerilor aproximative din lucrări străine, a apărut obiceiul greșit de a folosi în limba rumînă ”Valahi” pentru Rumîni înainte de 1859 și ”Valahia” pentru Țara Rumînească.
Dicționarul Enciclopedic acceptă ”valahică” numai pentru pentru faza geologică astfel denumită în scara stratigrafică internațională.
Originea numelui este legată de lingvistica germanică: aceeași origine duce la cuvintele ”welsh” și ”wallon” în alte părți ale Europei pentru populațiile locale considerate romanice (ex. Prințul Charles de Wales). Mai tîrziu, forma cuvîntului s’a nuanțat, oarecum schimbat în funcție de utilizatori.
De exemplu, Italia în limba poloneză este numită ”Włochy”, iar in limba maghiara ”olasz” sînt italienii, iar ”oláh” sînt rumînii.
Civilizația valahă prezintã similitudini frapante de’a lungul Carpaților în ceea ce priveste etnografia, folclorul sau economia ruralã și are comună o parte a vocabularului, păstrat atît în arhaisme dialectale cît și în toponimia montană.
Peste tot, simbolurile cioplite pe obiectele de lemn sînt asemănătoare.
Practic, dacã exceptãm aspectul exterior al caselor din bîrne de lemn, interiorul locuințelor este de multe ori identic pânã la amãnunt în toate regiunile amintite.
Aceste lucruri în sine pot reprezenta o dovadă că grupurile de valahi au fost la origine un singur popor.
Pentru informare completă recomandăm și surse externe cum ar fi de exemplu articolul ”We Are Valachs!” scris de Leo Baca ce face referire la Stopami Minulosti: Kapitol z Dejin Moravy a Slezka /Traces of the Past: Capitole din istoria Moraviei și Silesiei”, de Zdenek Konecny si Frantisek Mainus Brno, 1979.
Citiți și: RUMÎNII ÎN ISTORIA GENOMULUI UMAN
sau
CE SPUN STRĂINII DESPRE MARELE NEAM AL GEȚILOR ”CEI CRUZI”
.webp)
.webp)